Blog

Burgastyn Els, cel mai înalt deșert al Mongoliei (3/3)

Evaluarea datelor măsurate

 

Prima noapte pe teren (12-13 ianuarie)

Trepiedul cu termometrul de minimă atașat a fost amplasat în fundul bazinului în jurul orei 5 după masă. Cerul a fost senin, fără vânt, cu Soarele încă pe cer la vremea respectivă. Coloana de alcool al termometrului arăta -28 de grade Celsius. Curând instalația a ajuns umbrită iar până la 17:40 (când am părăsit depresiunea) temperatura aerului a scăzut la -33.5 de grade. În apropierea suprafeței zăpezii am măsurat -36 grade.

Prima parte a nopții a fost complet senin și calm în tabăra mea. După ora 3 (era aproape Lună Plină) am observat niște nori cirrus, apoi cirrostratus invadând cerul. În zori am măsurat -17 grade la nivelul capului și -23 la nivelul solului în apropierea cortului. În bazin erau -35 de grade dimineața (-37 la sol), în timp ce minima nopții a scăzut până la -41.9 de grade. Acesta va rămâne cea mai coborâtă valoare din întreaga perioadă de cercetare. În aceași noapte Tsetsen Uul (cea mai reprezentativă stație meteo din areal) a înregistrat o minimă de -38.4 de grade.

 

Cea mai coborâtă temperatură a acestei cercetări: -41.9 grade Celsius

Intervalul 13-17 ianuarie

Am părăsit zona studiată în dimineața zilei de 13 ianuarie. Cum nu am logger ca să înregistrez curba temperaturii, singura valoare certă ce o să am după întoarcerea mea va fi minima pentru întreaga perioadă de lipsă. Am vizitat depresiunea pentru a doua oară în 17 ianuarie după masa, când am găsit indicele instrumentului oprit la -38.5 de grade Celsius. Nu pot să fiu sigur care noapte a produs această valoare, nu pot exclude nici faza mai târzie a aceleași dimineți când am plecat. Totuși, cel mai probabil s-a întâmplat în noaptea dintre 14-15 ianuarie, când Tsetsen Uul a înregistrat -37.2 de grade.

A doua noapte pe teren (17-18 ianuarie)

După masa starea cerului varia între complet însorit și parțial acoperit (cirrus-cirrostratus cu ceva altocumulus lenticularis) și mai cald ca în ziua de 12, cu temperatura de -21 de grade. Seara a început bine (senin și calm), însă mai târziu a devenit vântoasă. Fără nori până dimineața, însă vântul intensificat a distrus complet inversiunea de temperatură al bazinului. Astfel, temperatura a urcat de la minima de -40.9 de grade până la peste -20 înainte de răsărit. Același tipar se poate observa și în statistica lui Tsetsen Uul, care a înregistrat un -36 undeva în prima parte a nopții, încălzindu-se ulterior până la -19 de grade până dimineața.

Intervalul 18-22 ianuarie

Am părăsit zona cercetată în dimineața zilei de 18 ianuarie și m-am întors aici în după masa lui 22 ianuarie, când am găsit indicele termometrului la -39.6 de grade Celsius. Acesta aproape sigur s-a întâmplat în dimineața zilei de 19 ianuarie, când Tsetsen Uul a înregistrat -35.6 de grade.

A treia (ultima) noapte pe teren (22-23 ianuarie)

Întreaga zi a fost în general frumoasă, deasemenea mult mai cald, cu temperatura după amiezii de -16 grade. Doar brize slabe intermitente, însă cirrus și cirrostratus subțiri acopereau cerul parțial mai constant. Această situație a continuat și în cursul nopții, când cerul a fost înstelat, dar ușor palid. Fără vânt până dimineața. Am măsurat -17 grade lângă cort în zori, o valoare suprinzător de ridicată, dat fiind faptul, că în același loc era cu 2 grade mai frig seara devreme (!) În depresiune indicele termometrului de minimă era oprit la -36.8 de grade, iar temperatura pe moment era deasemenea apropiată de această valoare (în jur de -36 de grade). Acesta a fost o noapte bună, (foarte probabil ar fi prezentat curba de temperatură caracteristică) dar din cauza temperaturii de start ridicată nu a putut să coboare la valori extreme, în ciuda amplitudinii de 20 de grade.

Însă cea mai impresionantă întâmplare a fost când am coborât într-o mică depresiune situată între dune, chiar în apropierea cortului meu. Cu siguranță nu mai adâncă de 10 metri, iar suprafața bazinului hidrografic era de talia unui teren de fotbal. La marea mea surpriză în fundul acestei banale concavități temperatura la nivelul capului a fost de -37 de grade Celsius dimineața la ora 8 (deja -35 în prima parte a nopții), deci cu 20 de grade mai puțin ca pe coama aflată la doi pași și chiar puțin mai rece ca în bazinul principal cu suprafața de colectare de sute de ori mai mare! În același timp temperatura din vecinătatea solului era -39 de grade.

 

Concluzii generale

Comparat cu Tsetsen Uul stația Burgastyn Els a înregistrat minime mai coborâte în toate cele cinci intervale descrise mai sus. Cea mai mică diferență a fost 1.1 de grade, cea mai mare 4.9 de grade , iar media 3.0 de grade Celsius. În trei din cinci cazuri diferența a fost mai mare de 3 grade. După statistica de pe Ogimet Tsetsen Uul avea doar 8 cm de zăpadă la vremea respectivă, în timp ce bazinul studiat avea în jur de 20 cm. Părerea mea e, că asta „îmi” dădea un avantaj de 1-2 de grade, dar nu și peste 3 grade.

Se poate observa, că cele trei diferențe mai mari coincid cu cele trei nopți mai reci al depresiunii mele, pe când cele două cu discrepanțe mai puțin impresionante reprezintă cazurile, când gerul era mai puțin puternic în bazinul de altitudine.

 

Temperaturile minime din 13 ianuarie în Asia Centrală (sursa: Ogimet). Nici o stație meteo prezentă pe hartă nu a atins valoare mai coborâtă ca cea măsurată de mine în aceași noapte. Notă: nu toate stațiile mongole apar pe această hartă. Am auzit din sursă de încredere, că satul Otgon ar fi înregistrat -43 de grade, cea mai coborâtă temperatură din țară

Cea mai radicală concluzie rezultă din comparația dintre depresiunea mică din apropierea taberei mele și al bazinului principal, mult mai mare studiat. Adevărat că vorbim doar de o singură noapte, însă deoarece cele două locații sunt foarte apropiate, grosimea și consistența stratului de zăpadă era asemănătoare iar condițiile generale caracteristice, sunt puternic înclinat să cred, că, cam același lucru s-ar întâmpla în cursul oricărei nopți cu potențial decent de inversiune. Pe lângă asta mai cred, că majoritatea concavităților cu formă și mărime asemănătoare (foarte comun în acest deșert) se vor răci în același mod ca cel observat de mine.

Acest caz este foarte interesant în special, fiindcă locația este chiar în șa, nu într-o masă de aer răcit deja anterior, cum ar fi undeva în interiorul sectorului endoreic al bazinului mare. Foarte probabil tot acest impresionant „picaj de temperatură” rezultă din potențialul topografic de scară mică. Pe lângă acestea, concavitatea nici nu are un sky view factor excelent, o parte însemnată a pantelor depășind 20 de grade înclinație.

 

Temperatura suprafaței zăpezii în depresiunea mică

Am trei concluzii principale referitor la cele menționate mai sus:

-Prima e că (referitor la suprafața de colectare) mărimea nu prea contează deloc

-Al doilea e că o adâncime de 8-10 de metri este sufiecient pentru a se apropia de potențialul maxim de inversiune. Scăderea de temperatură se va produce mai abrupt ca în bazinele mai adânci.

-Al treilea e că, în ciuda sky view factor-ului mai modest, pantele relativ abrupte sunt potrivite (poate chiar necesare?) pentru formarea rapidă și eficientă al „lacurilor de ger”.

 

Per total acest sezon a fost unul mai modest, fără a singură noapte într-adevăr bună în timpul perioadei de cercetare, însă învățătura primită în ultima m-a compensat pentru lipsa de minusuri. O întoarcere în zonă (să sperăm cu toate aparatele necesare de această dată) este probabilă.

 

Burgastyn Els, cel mai înalt deșert al Mongoliei (1/3)

Alegerea țintei

Iar Mongolia. Per total este țara cu cel mai bun potențial pentru planurile mele. Posesorul centrului anticiclonului siberian, oferă cele mai mari șanse pentru formarea inversiunilor de temperatură puternice în timpul iernii. Teritoriul este imens, locațiile izolate și sălbatice, relativ neatinse de lumea modernă. Avantajul cadrului natural este susținut de o situație socio-politică potrivită, astfel vizitatorii pot experimenta aici libertate adevărată.

 

Deșertul de altitudine cu lacul Ulaagchiin Khar, drumul urmat din Erdenekhairkhan (curbă roșie) și locația zonei de cercetare (punct roșu)

Cu doi ani în urmă, în timpul cercetării dunelor de nisip situate la nord de Erdenekhairkhan am avut marele noroc cu un val de frig puternic, când pe fundul unei depresiuni închise de 60 de metri adâncime loggerul meu a înregistrat -53 de grade Celsius, cea mai coborâtă temperatură văzută vreodată de aparatele mele.

Planul acestui sezon este amplasarea echipamentului meteorologic într-o altă depresiune cu sol nisipos, ceva mai departe spre nord-est, unde dunele întâlnesc panta unui munte. Cel mai estic, respectiv cel mai înalt sector al deșertului de altitudine se numește Burgastyn Els (adică „nisipul cu tufiș”). Deoarece în această pustietate nu prea sunt tufișuri, numele lui provine cel mai probabil de la muntele vecin acoperit parțial cu aceast tip de vegetație, deasemenea asociat cu adjectivul „tufiș”. Bazinul ales are aproximativ jumătate din adâncimea celui precedent, însă cu un bazin hidrografic mai mare. Cu fundul situat la circa 2200 de metri altitudine este cel mai înalt dintre toate depresiunile nisipoase închise cu o adâncime semnificativă (peste 20 de metri).

Nisipul practic „urcă” muntele, continuând drumul său spre est pe partea opusă a muntelui prin trecători, invadând apele izolatului lac Ulaagchiin Khar. Chiar și culmea înaltă de 2600 de metri are o cuvertură de nisip.

 

Bazinul ales cu curbele de nivel (1, 5, 10, 15, 24 m) calculate pe GoogleEarth

 

Rezumatul activității de cercetare

Cu doar câteva zile înainte de călătoria asiatică senzorul înregistratorului de temperatură al meu s-a defectat, iar timing-ul nenorocos a făcut ca reparația sau înlocuirea accesoriului să fie imposibilă. Acesta însemna că eram obligat să las acasă și adăpostul Barani și să mă bazez în expediție mai ales pe termometrul de minimă cu alcool. Nu o să fie nici curbe de temperaturi, nici maxime zilnice, doar cele mai coborâte valori. Din fericire acestea sunt cel mai importante, deci hai să fim pozitivi. Pe lângă asta o să am cu mine și termometrul digital de precizie pentru măsurători instantanee, instrumentul meu favorit la fața locului.

Am ajuns în Mongolia în dimineața de 7 ianuarie cu zborul internațional Budapesta-Ulanbator, prin Istanbul. Din capitală am folosit un zbor intern în provincia Zavkhan. În aeroport m-a așteptat un șofer particular anunțat de o firmă turistică din Ulanbator, care înainte m-a susținut în obținerea vizei la ambasadă mongolă din Budapesta și m-a ajutat în rezolvarea cazării și al transportului pentru întreaga perioadă a expediției.

Posesorul mașinii de teren Toyota a venit după mine din provincia Gobi Altai și în cursul acestei zi m-a dus în Erdenekhairkhan (circa 85 km), cea mai apropiată localitate de ținta mea. Din sătuc am urmat un drum secundar înzăpezit (aproximativ 30 km), apropiindu-ne la 13 km distanță (în linie dreaptă) de ținta finală. Din acest punct am continuat traseul singur pe jos, transportând instrumentele meteorologice și echipamentul de campare în rucsac.

 

Deșertul Burgastyn Els

Regiunea este îndepărtată, însă chiar și în perioada dificilă de iarnă există ceva activitate umană. În contrast cu deșertul Nariyn Golin Els aici nu am dat de nici o iurtă, am văzut doar doi călăreți singuratici în decursul celor șase zile când am traversat dunele. În schimb există destul de mulți cai și iaci care pasc nesupravegheați în pustiu, la mulți kilometri de cele mai apropiate locații populate.

În ciuda izolării și al climatului neprielnic în cele mai multe locuri suprafața zăpezii era plină de urme de animale. De fapt singurul areal fără prezența activității cailor și iacilor era chiar depresiunea aleasă pentru cercetare. Începând din șaua sudică nu mai erau doar câteva urme, și astea probabil al cerbilor.

 

Depresiunea din șaua sudică

Mi-am ridicat cortul în această trecătoare sudică, la aproximativ 1 km distanță de zona de cercetare și 2250 metri altitudine. Trepiedul cu termometrul de minimă atașat a fost amplasat pe fundul bazinului la 2194 metri altitudine (GPS la fața locului). În cursul celui de-al doilea drum am vizitat și șaua nordică, care este punctul de scurgere a depresiunii. După măsurătorile mele, adâncimea endoreică a bazinului este de 28-30 de metri, cu circa 5 metri mai mult față de cum arată GoogleEarth.

Coordinatele trepiedului au fost: 48.286 N, 96.005 E. Înălțimea termometrului față de sol era de aproximativ 160 cm. Instrumentul a măsurat temperatura minimă din după masa lui 12 ianuarie până în dimineața lui 23 ianuarie. Aparatul digital de precizie l-am folosit pentru măsurători instantanee a temperaturii aerului (ținând la înălțimea capului în timpul mersului) și în vecinătatea solului (lăsând instrumentul pe zăpadă).

 

Trepiedul cu termometrul de minimă atașat

În medie grosimea stratului de zăpadă era destul de mare (pentru Mongolia), ajungând la 20-25 cm în fundul depresiunii. Vremea în general a fost bună, mai mult senin sau cu cer parțial acoperit de nori cirrus și cirrostratus, însă destul de vântoasă în unele zile, prezentând și câteva ninsori scurte și slabe. Referitor la temperaturi, acesta a fost un sezon mai modest, intervalele senine și calme acoperind doar anumite părți a nopților.

Perioada de cercetare a însumat unsprezece nopți consecutive. Din acestea trei am petrecut la cort, restul în Erdenekhairkhan în iurtă.

 

Instrumentele folosite pe teren

-Un termometru de precizie Greisinger GMH 2710-T, cu domeniul de temperatură între -199.9, +200 de grade Celsius, precizia de +-0.1 de grade și rezoluția de 0.1 de grade
-Un termometru meteorologic de minimă cu coloană de alcool, cu domeniul de temperatură între -50, +40 de grade Celsius
-Un trepied foto cu rolul de suport pentru instrument

 

Temperatură la suprafața zăpezii

 

Va urma…

 

Ger lichid: bălțile suprarăcite de la Sangiyn Dalai (3/3)

Concluzii referitoare la lacurile hipersaline

După ce m-am întors acasă am corelat noile descoperiri cu observațiile mele precedente din deșertul sărat. Am avut anumite presupuneri chiar și înainte, însă doar acum am realizat imaginea de ansamblu. Să analizăm puzzle-ul în părți:

Cazul 1:

Când am vizitat sărăturile pentru prima data în ianuarie 2011 am găsit o baltă de mărime decentă, pe care l-am identificat/ selectat dinainte, folosind o imagine de satelit detaliată. Imaginea a fost realizată în data de 27 mai 2010, deci avea mai puțin de un an la vremea când am făcut prima cercetare în zonă. Lacul de formă circulară avea peste 10 metri în diametru și (deoarece era doar parțial înghețat) am estimat adâncimea lui la peste 2 metri. Temperatura stratului superior era -21 de grade Celsius. M-am întors aici cu aproximativ 10 zile mai târziu, când în afara unei mici porțiuni din apropierea malului lacul era complet înghețat. Lichidul avea temperatura de -22 de grade.

 

Unul dintre cele mai mari lacuri din deșertul sărat, acum inexistent (ianuarie 2011)

Iarna următoare, în ianuarie 2012 am revizitat locația și am găsit acest lac complet înghețat, acoperit cu un strat de gheață sărată groasă. Gheața era atât de masivă, că am putut să mă plimb pe suprafața ei în siguranță și cu ajutorul unor unelte să studiez apa de dedesubt. Temperatura sub gheață era de -23 de grade Celsius. Acesta a fost o valoare așteptată, cum soluția a devenit și mai densă, coborând temperatura de îngheț și mai mult. Însă am fost un pic surprins să nu găsesc un singur loc unde adâncimea depășea 130-140 cm. Mă gândeam, că poate e cauzat de precipitarea excesivă a sării pe fund în urma îngroșării cauzate de scăderea temperaturii punctului de îngheț.

Această baltă nu a mai fost vizitată de mine în anii următori, m-am întors aici numai în această iarnă, în februarie 2019. La surprinderea mea nu am găsit nici urmă de lac. Ajuns acasă am revizuit coordinatele din GPS, corelând cu imaginea de satelit, însă nu era nici un dubiu: acest lac a dispărut.

Cazul 2:

În ianuarie 2014 eram iarăși pe sărături. De această dată întâmplător am dat de un lac nou, pe care l-am identificat a fi unul dintre bălțile mai mari vizibile pe imaginea din 27 mai 2010. Circular și acesta, cu diametrul de aproximativ 8 metri, nu era înghețat și am măsurat sub -23 de grade Celsius în stratul superior. Malurile erau abrupte, punctul cel mai jos al fundului nu se vedea din cauza adâncimii considerabile, care era probabil de peste 2 metri.

 

Acest lac există și acum, însă este mai puțin adânc (februarie 2019)

În februarie 2016 m-am întors să văd acest lac. A fost o iarnă excepțional de rece cu până la -46 de grade Celsius înregistrate la stația meteo Zavkhan la sfârșitul lunii ianuarie. Acum balta era acoperită cu un strat gros de flășcăială sărată. Interesant, temperatura lui era în jur de -18 de grade, deci mai ridicat, ca înainte, neînghețat. Poate din cauza schimbării compoziției stratului superior? Sau poate din cauza unghiului de incidență mai mare a razelor solare de la sfârșitul lui februarie? Nu sunt sigur. Am verificat adâncimea lacului folosindu-mă de bețele cortului și am conclus, că fundul este foarte neregulat. În unele părți avea 1.5 metri, în altele (numai un pic mai încolo) sub 1 metri. Însă departe de 2 metri în toate punctele.

Cazul 3:

În ianuarie 2014 eram în căutare de soluție concentrată complet înghețată (eutectică), concomitent mă uitam după bălți foarte puțin adânci. Totuși am fost surprins să nu găsesc un bazin mai adânc în împrejurimi, deoarece îmi aminteam clar, că în imaginea de satelit din 2010 era unul. Am observat niște bălți înghețate, dar nici unul dintre ele nu avea adâncimea așteptată (sub 0.5 metri toate).

 

Lacul recent descoperit se află într-o zonă unde în vechea imagine de satelit apar câteva bazine, însă acesta nu era acolo în 2010

În această iarnă, în februarie 2019 am descoperit acest lac salin nou de 2 metri adâncime (unde am efectuat scufundarea), care am crezut că este cel pe care nu l-am găsit în 2014. Însă, după ce am analizat coordinatele exacte mi-am dat seama, că nu se află chiar în locul, unde pe imagine apare un bazin mai adânc. Chiar și forma lor diferă. Iar acest bazin din imaginea de satelit nu mai există la ora actuală. Lacul nou avea temperatura stratului superior de -21, -22 de grade Celsius, cu neașteptata valoare de +2 grade la fund. Cum acest senzor cu cablul de 3 metri este unul nou, nu am informații despre temperaturile fundurilor celorlaltor bălți din anii de cercetare anteriori, însă înclin să cred, că în cazul apelor cu adâncimi mai mari stratificarea este asemănătoare.

Cazul 4:

În această iarnă, în 2019 am descoperit o baltă de circa 4 metri în diametru, parțial înghețată, cu temperatura stratului superior de -24 de grade Celsius. După ce m-am întors acasă am aflat, că la acele coordinate nu apare lac pe imaginea din 2010, nici măcar unul micuț. Având o rezoluție de 0.5 de metri ar permite identificarea a unor forme de dimensiuni și mai mici (de ex. cai, cămile). E clar: la ora respectivă lacul încă nu a existat.

 

Balta „nou-născută”

Luând în considerare faptele menționate mai sus, referitor la aspectul geomorfologic/ hidrologic, concluzia mea de bază este, că durata de viață a acestor bălți/ lacuri este mică (în general sub o decadă), ei se formează constant prin activitatea izvoarelor de sub crusta de sare (eroziune subterană/ dizolvare) și dispar prin acumularea noilor depozite de sare pe fundul bazinelor (colmatare cu evaporite).

 

Vedere aeriană a sărăturilor din 2010 mai 27: săgeata neagră arată către „balta Cazul 1”, săgeata galbenă spre „balta Cazul 2”, săgeata turcoaz spre „balta Cazul 3”, săgeata roșie (semnul +) spre „balta Cazul 4” (coordinatele acestui punct) iar triunghiul albastru este locația cortului meu în 2019                                                                  Folosește zoom pentru o vizualizare mai bună

Referitor la temperatura apelor, observația mea este că stratul superior în general atinge „starea de flășcăială” între -20, -25 de grade Celsius, în majoritatea cazurilor în jurul valorilor de -21, -22 de grade. În câteva bălți de dimensiuni mici am măsurat chiar și temperaturi apropiate de -29 de grade Celsius. Cum bazinele saline sunt apropiate (între unele sunt doar câțiva metri distanță), consider că raportul general între constituenții soluției trebuie să fie (aproape) la fel, iar aceste fluctuații a punctului de îngheț sunt cauzate mai ales de schimbări în concentrația absolută a lichidului.

Un alt lucru ce aș menționa este faptul, că, când stratul de suprafață atinge „starea de flășcăială”, stratele situate mai la adâncime trebuie să aibă punctul de îngheț și mai coborât, deoarece în cazul apei sărate densitatea crește constant cu scăderea temperaturii, deci dacă părțile de adâncime, neînghețate sunt mai grele ca cel rece de la suprafață, punctul lui de îngheț sigur este mai coborât. Din acesta rezultă, că stratul superior niciodată nu poate să atingă concentrația maximă a soluției.

 

Notă: După ce primesc rezultatele analizelor mostrelor din Budapesta (sper să fie curând) o să actualizez această secțiune.

 

 

 

 

 

 

 

 

Ger lichid: bălțile suprarăcite de la Sangiyn Dalai (1/3)

Introducere: Scăderea punctului de îngheț

Acest capitol va fi un pic diferit față de „exilurile clasice”, deoarece fenomenul studiat de data aceasta nu va fi aerul, ci apa, iar pe lîngă asta va conține și o parte mai personală-filozofică separată. Cum însă toate se leagă de particularitățile climatice locale, consider, că merită un loc aici, ca un episod nou.

Știm, că apa îngheață la 0 grade Celsius. La nivel practic un amestec de gheață și apă întotdeauna are această temperatură, nu este influențat de altitudine (presiunea atmosferică), ca în cazul punctului de fierbere, care scade puternic în munții înalți. Acesta este valabil pentru H2O pur. Dacă însă dizolvăm în apă anumite substanțe (în special săruri) punctul de îngheț va începe să scadă.

În cazul sării geme (NaCl) la concentrație maximă (23.3%) acesta va coborî până la -21.1 grade Celsius. Există alte săruri (MgCl, CaCl), care pot să coboară temperatura de îngheț și mai mult. Să părăsim acum laboratorul și să vedem ce găsim în natură.

 

Relația dintre temperatură și conținutul de sare în cazul soluției de NaCl

Apa oceanelor conține în jur de 3.5% de sare și îngheață la -2 grade Celsius. Apele arctice și antarctice au această temperatură sub gheață. Există undeva pe glob condiții atât de extreme, care pot răci lichizi la temperaturi mult mai joase ca precedentele?

 

Alegerea țintei

După cum se poate conclude, sunt două condiții, care sunt cruciale aici: 1. apă salină concentrată, 2. ger puternic. Conlucrarea celor două este indispensabilă.

Referitor la natură/ climat prima premisă se leagă de ariditate, unde din cauza precipitațiilor scăzute și a evaporației puternice conținutul de sare a apelor stătătoare din fundul bazinelor endoreice se va ridica, iar a doua de gerul sezonal prelungit, unde acești lichizi concentrați sunt expuși la temperaturi foarte scăzute pentru perioade lungi. O combinație între Marea Moartă și Siberia? Cam așa ceva.

După a analiză amănunțită am conclus, că în afara Văilor seci din Antarctica (unde acest mediu s-a studiat deja: https://en.wikipedia.org/wiki/Don_Juan_Pond ) nord-vestul Mongoliei oferă condițiile cele mai favorabile pentru producerea acestui fenomen.

 

 

Aici există areale, care primesc precipitații la fel de scăzute ca Valea Morții din California și în același timp au temperaturile de iarnă asemănătoare cu Siberia Centrală. Județul Zavkhan din provincia Uvs e un exemplu excelent pentru această combinație de extreme, având precipitațiile anuale între 50-60 de mm iar temperatura medie a lunii ianuarie sub -28 de grade Celsius.

Pe lângă acesta iarna este sezonul uscat aici, astfel ninsorile sunt rare și slabe (cu media lunilor ianuarie și februarie sub 1 mm) iar grosimea stratului de zăpadă în toiul iernii de doar 0-5 cm. Localnicii își amintesc de 4-5 cm ca „zăpadă mare”.

 

 

Din cauza climatului arid, Bazinul Marilor Lacuri din vestul țării adăpostește multe lacuri/ mlaștini sărate, care din cauza conținutului de minerale foarte ridicat se pot răci la temperaturi mult mai joase ca apa mării înainte de îngheț.

Am ales sărăturile de lângă lacul Sangiyn Dalai din sudul provinciei Uvs (situat la circa 1030 de metri deasupra nivelului mării) ca zona mea de studiu pentru acest nou scop, unde presupun că am șanse excelente să găsesc lichizi cu temperaturi extrem de coborâte în context natural.

 

Locația lacului salin Sangiyn Dalai pe harta Mongoliei (punct roșu)

Rezumatul scurt a activității de cercetare

Am ajuns la sărături pe data de 9 februarie și mi-am făcut tabăra pe suprafața acesteia după-masa. Cunosc zona de vreme bună (am mai fost aici de câteva ori în iernile precedente) și cu ajutorul unei imagini de satelit detaliat, respectiv a GPS-ului am identificat numeroase bălți/ lacuri de dimensiuni mici și medii (1-20 de metri în diametru), care rămân dezghețați chiar și la temperaturi a aerului de sub -30 de grade Celsius.

 

Imagine de satelit a lacului și a sărăturilor situate în vestul lui (parte maronie)

Acest sezon este unul mediu, însă acum a devenit mai rece, maxima zilei nedepășind -25 de grade și sunt șanse bune pentru o minimă de noapte de -40. Cerul este senin, aerul nemișcat. Inversiunea termică tipică iernilor mongoleze. Grosimea stratului de zăpadă în împrejurimi este de 3-4 cm, sectoarele cu crustă de sare fiind doar parțial acoperite.

 

Cortul meu în deșertul de sare

Lacul pe care speram să-l găsesc dezghețat era acoperit acum cu un strat de flășcăială sărată de câțiva cm, astfel relieful fundului nu era vizibil. Temperatura lichidului deși aproape, dar avea puțin peste -20 de grade. Nu departe am dat de un altul, mai micuț, care era doar parțial acoperit și era mai rece (sub -20 în apropierea suprafeții).

La scurt timp după ce am ridicat cortul am descoperit încă un lac, care era și el printre puținele ape neînghețate văzute de mine în ziua de azi. Însă acesta era mai impresionant ca celelalte, fiind mult mai mare (8-10 metri în lungime) și mai ales neobișnuit de adânc (în jur de 2 metri).

 

Lacul recent descoperit

Stratul superior suprarăcit avea temperatura de -21, -22 de grade Celsius, dar la marea mea surpriză la fund avea peste 0 grade (+1.8 să fiu precis). Acest fund „cald” s-a răcit doar foarte puțin în cursul nopții geroase de -40 de grade, aparatul arătând +1.2 de grade dimineața.

În timp ce suprafața era acoperită cu o crustă subțire de gheață sărată, o mică porțiune din apropierea celui mai abrupt mal a rămas neînghețat. Am conclus, că acest fenomen straniu poate fi cauzat de un izvor subteran viguros.

 

Măsurarea temperaturii unei bălți hipersaline: acesta este scală Fahrenheit, în Celsius ar fi -24.5 de grade

Chiar dacă temperatura aerului nu a depășit -30 de grade, crusta solidă de dimineață s-a transformat până la amiază într-un strat subțire de flășcăială de o consistență păstoasă.  Am colectat jumătate de litru din saramură cu scopul ca după revenirea mea în țară să aflu compoziția chimică (poate și starea microbiologică) exactă a soluției.

 

Cea mai rece scufundare

Fiind „obsedat de frig” am avut un mare vis încă din vremea când întâmplător am descoperit soluțiile suprarăcite lângă un fost golf al lacului Uvs: a face cea mai rece baie posibilă. Această dorință s-a transformat mai târziu în varianta finală: „a executa cea mai rece scufundare”, o formă și mai desăvârșită a precedentului. Și vreau să fac asta fără sprijin/ supraveghere externă, singur în sălbăticie. După mulți ani de plănuiri, străduință și ghinion legat de accidentări/ condiții de vreme nefavorabile, în data de 10 februarie 2019, cu puțin după amiază vremea mea a sosit.

 

După cele -40 de grade a nopții chiar și acest lac special a înghețat

Lacul nou descoperit are mărimea și adâncimea perfectă pentru planul meu iar condițiile actuale sunt chiar la limita celui mai rece posibil, lichidul sărat fiind acoperit în mare parte cu un strat de substanță păstoasă suprarăcită. Sunt aici, pregătit atât fizic, cât și logistic și psihic. S-o facem.

Aș numi asta „Convergența”.

După ce am strămutat cortul lângă lac și am aranjat toate accesoriile, să mă ajute în această acțiune, la 13:30 eram gata. Șort de baie, mănuși/ șosete de neopren, ochelari și cască de înot. Doar protecția minimă pentru acest mediu extrem. Cea mai mare parte a corpului meu va ajunge în contact direct cu lichidul suprarăcit. Temperatura stratului superior, reprezentat de flășcăiala sărată a fost în jur de -22 de grade Celsius.

Timpul tău este FOARTE limitat aici. Neîndemănarea sau calculele greșite vor fi scump plătite. Corpul pierde căldură de 25-30 de ori mai repede în apă, ca în aer iar la aceste temperaturi geroase soluția îți poate cauza degerături în mai puțin de 30 (!) de secunde. Mult înaintea instalării hipotermiei, precede chiar și terminarea fazei de hiperventilație. Și asta e valabilă pentru orice parte de piele expusă. Degerarea este pe departe cel mai mare risc aici. Știu foarte bine de ce este în stare acest mediu, deoarece nu e prima dată când mă expun la aceste elemente.

 

Traversând lacul suprarăcit

Plonjatul a decurs conform planului. Aderență bună pe mal, nu am atins fundul sau marginea cu nici o parte a corpului, nu a intrat apa salină în ochelari și am reușit să ies din apă în mai puțin de 15 (poate chiar 10) secunde.

 

Primplan cu termometrul: -7.3 de grade în Fahrenheit înseamnă -21.8 în Celsius (senzorul în flășcăială)

Din cauza vitezei nu am văzut aproape nimic sub apă, atingând/ apucând malul opus și părăsind acest congelator natural într-o singură mișcare combinată, fluidă. Senzația de rece cel mai puternic m-a izbit după revenirea la suprafață, deoarece atunci întregul meu corp a trecut prin stratul geros de -20 de grade. Probabil cea mai mare rată de răcire experimentată vreodată de om.

 

După experiment: echipamentul folosit

După ce am ieșit din apă știam că pericolul major a trecut. Interiorul cortului mă aștepta cu puternicul lui efect de seră. Diferența de temperatură dintre exterior și interior la această oră era cu siguranță peste 20 de grade.

Bănuiesc, că mulți ar crede, că fiind afară ud la -30 de grade nu scade cu nimic riscul de degerare, însă eu pot să afirm sigur, bazându-mă pe acest și pe alte experiențe similare, că pentru câteva minute ești în afara oricărui pericol, senzația e aproape „plăcută”. Desigur acesta este mult ajutat și de valurile de adrenalină și endorfine, precedate de potopul de dopamină și urmate de eliberarea de serotonină. Un cocteil biochimic concentrat și complex. Catharsis autentic.

 

Misiune completă

Instrumentele folosite pe teren

-Un înregistrator de temperatură LogTag Tred30-7R, cu domeniul de temperatură între -40, +99 de grade Celsius, precizia de +-0.5 de grade și rezoluția de 0.1 de grade.
-Un termometru de precizie Greisinger GMH 2710-T, cu domeniul de temperatură între -199.9, +200 de grade Celsius, precizia de +-0.1 de grade și rezoluția de 0.1 de grade.

 

Înregistratorul LogTag măsurând temperatura din fundul lacului sărat

Va urma…

 

 

 

 

 

 

 

 

Vulcanul Aguita Brava: Marte pe Pământ (3/3)

Interpretarea graficului înregistratorului de temperatură 

Curba de temperatură a perioadei de cercetare de 7 zile. Aparatul a fost configurat în România. Scade 7 ore pentru a ajunge la ora locală boliviană. Valoarea de start de 15:21 înseamnă deci 8:21

Deoarece în 27 iunie am găsit trepiedul cu instrumentele răsturnat și parțial îngropat sub zăpadă, trebuie să aflu când s-a întâmplat acesta. Analizând graficul am observat o maximă remarcabilă de 16.8 grade Celsius în 22 iunie la amiază. Acesta este fără nici un dubiu o valoare imposibilă la aceste altitudini. Certitudinea referitor la această concluzie e confirmată de fluctuațiile extreme ce au urmat la scurt timp după acesta, când în decursul unei singure ore temperatura a scăzut cu mai mult de 14 grade, ca apoi să urce înapoi cu mai mult de 10 grade. Acesta cu siguranță nu s-ar fi întâmplat, dacă senzorul era amplasat corespunzător în adăpost. Însă aici senzorul era expus iar schimbările extreme de temperatură s-au datorat alternanței dintre perioadele cu vânt și cele fără. Deci răsturnarea s-a întâmplat înainte. Dar când?

Vedere de mai aproape a maximei neverosimile cu fluctuațiile dubioase ce au urmat

Primele două zile (când eram prezent în zonă) sunt excluse. Atunci vremea a fost bună, nici măcar vânt moderat nu era. Curba temperaturii a acestei perioade e deasemenea realistă. Mergând un pic mai în față însă, lucrurile încep să capete sens. În noaptea de 21-22 temperatura a fost suspicios de ridicată și constantă (între -1 și -5 de grade). Acesta se poate întâmpla aici doar pe timp de vreme foarte vântoasă sau noroasă (ori ambele). Și ziua următoare apare maxima dubioasă de 16.8 grade. Mister deslușit.

Pe de altă parte, în ultimele patru zile maximele nu au urcat peste 0 grade. Cauza trebuie să fie faptul, că senzorul a ajuns îngropat sub zăpadă. Cum minimele acestor zile sunt destul de coborâte (apropiindu-se de -20 de grade) și curba temperaturii arată regulată, presupun, că vremea era iar senină și nu prea vântoasă (cel puțin pe timpul nopților).

După această scurtă muncă de detectiv să revenim la evaluarea științifică. Avem doar două zile ce pot fi luați în considerare, ca având date valide:

20 Iunie: Această prima zi a fost cea mai norocoasă, dând cea mai coborâtă (-26.6 grade Celsius) și cea mai ridicată (+4 grade Celsius) temperatură, respectiv amplitudinea maximă (30.6 grade).

Curba primei zile cu secțiunea cea mai abruptă (scade 7 ore pentru a ajunge la ora boliviană locală)

În acest interval s-a produs o încălzire de 12.7 grade în 60 de minute și 6.7 grade în 15 minute.
Chiar dacă stația meteo și-a început activitatea cu mai mult de o oră după răsăritul astronomic, din cauză, că fundul craterului era încă în umbră, inversiunea nu a fost afectată înainte ca soarele să ajungă la cele mai joase nivele. Acest lucru este clar vizibil în grafic, unde temperatura a rămas aproape constantă între 8:21 și 8:51. Minima a fost înregistrată la 8:36.

Datele primei ore de observație (scade 7 ore pentru a ajunge la ora locală boliviană)

Apoi temperatura a început să urce foarte rapid și în mai puțin de 3 ore și jumătate a ajuns la +4 grade, maxima zilei. Intereseant e faptul, că acesta s-a întâmplat cam repede, doar un pic după miezul zilei. În primele ore a după-amiezii curba este apropiată de o izotermă, rămânând în principal în jur de 2-2.5 de grade Celsius. Mai târziu temperatura a început să scadă, iar răcirea viguroasă a continuat și în orele de seară. Nu am fost prezent în crater în perioada cea mai caldă, însă încălzirea extremă a fost evidentă și în exterior. N-am simțit nici măcar o briză până dincolo de amiază. Acesta explică faptul, de ce s-a înregistrat maxima la 12:16.

21 iunie: Temperatura a coborât la -22.1 grade Celsius la 7:46 dimineața. Încălzirea puternică a început iarăși cu un pic înainte de ora 9 și a continuat până spre amiază, când a atins 3.7 grade, maxima zilei. Se poate observa o arcuire impresionantă a curbei în prima parte a nopții, când temperatura a urcat de la -16 la -5 grade, înainte să scadă iar. Înseamnă, că, chiar și vânturile mai slabe pot tulbura și destabiliza inversiunile de noapte din bazin. Amplitudinea acestei zile este de 25.8 de grade, destul de mare, dar semnificativ mai mică, ca cele 30.6 de grade a primei nopți. Noaptea a fost înstelată iarăși, însă câteodată am observat o briză slabă în tabăra mea (același loc, la circa 6 km de crater). Temperatura din apropierea solului era și ea mai puțin coborâtă (cu mai mult de 5 grade) față de noaptea precedentă. Au apărut și ceva nori cirrus dimineața. Am fost prezent în împrejurimi până pe la 3 după-masa, iar vremea a fost asemănătoare cu cea din ziua anterioară: însorită, calmă sau brize slabe și caldă pentru aceste elevații.

Concluzii generale

-Dacă vremea este senină și calmă, stratul de inversiune din crater este gros (umplând complet partea endoreică al bazinului).

-În timpul unor condiții ideale cele mai scăzute temperaturi se produc în jurul orelor 8-8:30 dimineața. Inversiunea este distrusă doar cu mult după răsăritul astronomic, când soarele ajunge în fundul calderei.

-Dacă solul este parțial acoperit de zăpadă, temperatura la nivelul capului a părților acoperite este mult mai apropiată de temperatura din vecinătatea solului neacoperit, decât de cea din apropierea părților înzăpezite. Temperaturile minime din vecinătatea stratului de zăpadă sunt mult mai coborâte, ca aerul situat deasupra (până cu 8-9 grade).

-Deoarece primele mișcări al aerului încep deobicei după miezul zilei, maximele se înregistrează în jurul amiezii, când încălzirea solului e la apogeu.

-Cerul senin este obișnuit aici în lunile de iarnă, însă perioadele calme sunt mult mai rare. Vânturi puternice (în special din vest) suflă des chiar și în fundul craterului.

-Nopțile și diminețile au cele mai multe intervale calme, după-masa fiind cea mai vântoasă perioadă.

-În timpul vremii vântoase minimele nopții sunt mult mai calde (până cu 20 de grade Celsius).

-Curbele perioadelor de răcire sunt mult mai lungi, ca curbele perioadelor de încălzire. Cei mai abrupți segmenți ai graficului apar la scurt timp după ce soarele ajunge în fundul depresiunii, dar înclinația mare continuă fără schimbări majore până în jurul amiezii.

-Amplitudinea diurnă poate să depășească 30 de grade, producând probabil unul dintre cele mai mari fluctuații de temperatură din întreaga lume.*

-Minimele pot coborî cu mult sub -25 de grade (foarte probabil și sub -30 în anumite condiții), mai jos ca recordul național actual bolivian (-31 de grade Celsius) și poate ca oricare temperatură măsurată oficial între tropice.

*Recordul curent pentru cea mai mare amplitudine în 24 de ore este de peste 55 de grade Celsius și a fost observat în Browning, Montana-Statele Unite. Trebuie de menționat însă, că acesta este o fluctuație de temperatură total diferită, deoarece aici diferența enormă a fost cauzată de o schimbare bruscă de vreme și nu de potențialul pur fizic al aerului local.

Compararea rezultatelor mele cu statisticile locale și globale

După întoarcerea în La Paz am vizitat Serviciul Național de Meteorologie și Hidrologie a Boliviei, unde am aflat câteva informații importante:

-Cea mai coborâtă temperatură oficială măsurată într-o localitate boliviană a fost -25.7 de grade Celsius și s-a înregistrat la Uyuni (la circa 3700 metri altitudine)

-Cea mai coborâtă temperatură oficială măsurată pe teritoriul Boliviei a fost -31 de grade Celsius și s-a înregistrat la stația meteo Laguna Colorada în mai 1992, aproape de lacul cu același nume (la circa 4300 metri altitudine).

Tabela cu minimele lunare/ anuale măsurate la Laguna Colorada

-Pe 20 iunie 2018, când loggerul meu a înregistrat -26.6 grade în craterul vulcanului Aguita Brava, temperatura minimă în Uyuni a fost -9.4 grade Celsius. Din păcate colegii bolivieni nu au avut informații despre Laguna Colorada pentru această zi. Numai câteodată primesc date de acolo. Presupun, că în perioadele, când s-au măsurat cele -25.7 și -31 de grade a fost strat continuu de zăpadă în ambele locații. Diferența dintre un -9.4 și un -25.7 este enormă și nu se poate explica altfel, luând în considerare, că vremea a fost constant senină și fără vânt în 20 iunie 2018.

Temperaturile minime și maxime în America de Sud în 20 iunie 2018. Potosi din Bolivia are cea mai mare amplitudine, 27.1 grade Celsius: de la -10.5 la 16.6 grade (sursa: Ogimet)

În perioada șederii mele nu era strat de zăpadă (nici petice) în Uyuni, respectiv în nici un alt loc situat sub 4000 de metri, iar imaginile de satelit arătau, că imediata vecinătate a Lagunei Colorada era deasemenea lipsită de pătura albă. Nici nu se pune problema, că în astfel de condiții temperatura ar putea coborî măcar aproape de cele -31 de grade. În timpul vizitei mele caldera era parțial acoperită de nea și totuși s-a răcit până la -26.6 grade Celsius, în apropierea solului chiar mult mai tare (-35 de grade). Interesant, că temperatura din vecinătatea solului neacoperit era foarte asemănătoare cu temperatura aerului la nivelul capului deasupra stratului de zăpadă. Sunt convins, că dacă ar fi strat continuu de zăpadă în timpul unor condiții atmosferice similare, minima de aici ar coborî mult sub -30 de grade, depășind recordul oficial bolivian.

Cel mai rece loc tropical?

După cunoștința mea, pe lângă Laguna Colorada este o singură locație situată la latitudini tropicale, unde temperatura a scăzut sub -30 de grade. Este Ollagüe din Chile cu -37 de grade Celsius. Acesta este cea mai coborâtă temperatură măsurată între tropice, ce am găsit pe net. Localitatea Ollagüe se află chiar pe granița boliviană, însă există și un vulcan înalt cu același nume în apropiere. Satul se află la o altitudine similară cu orășelul Uyuni, mult mai coborâtă decât Laguna Colorada, deci cele -37 de grade mi se par un pic suspecte. Poate a fost înregistrat undeva pe vulcan? Este această valoare de încredere? Poate au fost doar -27? Sincer, pare mult mai realist pentru un loc situat la 3700 metri înălțime, la aceste latitudini. Totuși, până ce niște dovezi solide nu vor scoate la iveală adevărul, întrebarea va rămâne deschisă.

Părerea mea este, că craterul Aguita Brava e un candidat favorit pentru titlul dublu „polul frigului intertropical – polul amplitudinilor diurne”.

 

**********************************************************************************************************************

Vulcanul Aguita Brava: Marte pe Pământ (1/3)

Intro: Cea mai înaltă capitală

Bolivia se situează în emisfera sudică la latitudini tropicale, dar din cauza altitudinii mari a jumătății de vest, apropierea față de Ecuator nu este mai mult decât statistică goală. Cu cele 3600 de metri în zona de centru, La Paz este cea mai înaltă capitală din lume. Contrar aranjamentului obișnuit, aici aeroportul se află cu mult deasupra orașului, astfel la 4000 de metri altitudine aerul din El Alto (în spaniolă „Cel Înalt”) este și mai rarefiat. Explicația este dată de topografia locală: La Paz este adăpostit într-un canion adânc, sub Altiplano-ul („câmpie înaltă”) bătut de vânt, unde terenul plat este mai potrivit pentru un aeroport.

Dacă cineva ajunge aici de la elevații normale, cu siguranță va simți efectele așa numitei „boli de altitudine” în decursul a câtorva ore. Acesta include: dureri de cap, rău la stomac, amețeli, furnicături în membre și respirație îngreunată. Ultima se observă foarte clar în timpul eforturilor moderate, ca urcarea străzilor mai abrupte din oraș. Deoarece metropola are un relief complicat vei avea de-a face cu mult teren înclinat. E mai bine să o iei încetuc în primele zile. Totuși, unele persoane se aclimatizează mai ușor și mai eficient decât alții. E mai mult un component genetic, decât ceva legat de condiția fizică.

Un alt lucru interesant a climatului local sunt amplitudinile mari de temperatură. Acesta e cel mai evident în sezonul uscat, care aici corespunde cu lunile de iarnă (australă). Din iunie până în august temperatura fluctuează de obicei de la cele din apropierea înghețului (noaptea) până la 15-20 de grade (ziua). Dar, din cauza radiației UV puternice, temperaturile de amiază se simt mult mai calde, decât arată termometrul. 17-18 de grade Celsius la soare se percep ca vreo 25 de grade la nivelul mării. Contrastul între zonele umbrite și cele însorite este deosebit de mare. Cerul în general este senin sau partial acoperit de nori înalți, probabilitatea precipitațiilor de orice fel fiind redusă în lunile de iarnă.

În ciuda lipsei de oxigen străzile La Pazului și al El Altoului învecinat sunt aglomerate. De la mâncare până la haine și piese de mașini, toți vând ceva. Traficul poate fi incredibil de lent, dar localnicii sunt foarte răbdători și pașnici. Conflictul între cetățeni este rar. Turismul e una din sursele majore de venit a acestei țări sud-americane sărace, astfel vei vedea mulți călători cu rucsaci, plimbându-se în zonele centrale.

La Paz cu vârful Illimani (6439 m) în fundal

Alegerea țintei

Majoritatea am auzit despre expresiile „peisaj lunar” sau „marțian”. Acestea se referă la un loc deosebit de uscat și sterp, fără vegetație, unde terenul este alcătuit în principal din roci golașe sau formațiuni de argilă. Se mai cunoaște și faptul, că din pricina lipsei unei atmosfere climatul de pe Lună și Marte e foarte sever, fluctuând între gerul năprasnic de noapte și căldura dogorâtoare de zi. Acesta este cauzată de lipsa vaporilor de apă, care prin prezența lor regulează și moderează transferul de căldură pe suprafața Pământului. Totuși, există unele locuri pe globul terestru, unde condițiile climatice amintesc de aceste planete moarte, prezentând amplitudini diurne uriașe. Unde sunt ele și ce parametri sunt responsabili pentru cele mai extreme condiții de pe Terra?

În primul rând e nevoie de cer senin. Norii sunt alcătuiți din vapori de apă, care rețin căldura în stratele joase a atmosferei. Deșerturile sunt renumiți, ca având mai puține zile noroase, ca oricare alt ecosistem. În al doilea rând e nevoie de altitudini ridicate. Cu cât este mai rarefiată atmosfera, cu atât mai puțină căldură poate să rețină în timpul nopților și cu atât mai multă radiație solară va ajunge la suprafața solului ziua. Deci deșerturile de altitudine sunt mai potrivite, ca cele situate în apropierea nivelului mării*. În al treilea rând e nevoie de un unghi de incidență mare a razelor solare, pentru a produce diferențe și mai mari între condițiile de zi și de noapte. Înseamnă, că deșerturile de altitudine tropicale sunt alegerea cea mai bună. Și în al patrulea rând e nevoie de topografie concavă, deoarece acesta se încălzește mai puternic în timpul zilei (radiație reflectată din pereți) și se răcește mai tare în timpul nopții (adună aerul mai rece și mai dens ca un vas mare). Teoria este gata, să vedem opțiunile practice.

Bolivia, precipitații anuale medii

Ce zici de Altiplano? Este uscat, e foarte înalt, se situează la latitudini tropicale și are mulți vulcani stinși cu cratere adânci, bine păstrate. Toate cele patru condiții sunt împlinite. Statistici climatice de încredere a acestei regiuni sunt cam puține pe Internet. Pe worldclimate.com am găsit stația meteo La Quiaca, pe granița Argentina-Bolivia (la circa 3400 metri altitudine), ca având cea mai mare amplitudine diurnă medie. Aici în iunie și iulie temperatura fluctuează între -7 și +15 de grade Celsius. Referitor la precipitații, partea de vest a platoului înalt e și mai uscat, astfel bănuiesc, că diferențele de temperatură pot fi și mai mari în zona situată în jurul graniței triple dintre Bolivia, Argentina și Chile, numit „Puna de Atacama”.

Una dintre cele mai mari observatoare astronomice din lume s-a construit pe partea chileană a Podișului Atacama. De ce? Pentru că regiunea oferă unul dintre cei mai curați segmenți a boltei cerești. Se spune, că transparența aerului de aici e comparabilă cu cea situată deasupra Polului Sud. După ce am studiat condițiile locale cu ajutorul statisticilor de la observatorul ALMA, am conclus, că cel mai mare neajuns a climatului regiunii este vântul. Mișcările de aer amestecă straturile diferite, distrugând inversiunile formate în timpul nopții și răcorând solul în timpul zilei. Pe lângă uscăciune, iarna este și deosebit de vântoasă pe Altiplano. Deci, pe lângă cele patru condiții menționate anterior, voi avea nevoie și de un al cincilea: Noroc.

Relieful Boliviei, cu punctul negru din sud-vest marcând locația vulcanului Aguita Brava

Dar unde exact poate fi locul cu amplitudinea diurnă cea mai mare? Prima mea alegere a fost vulcanul Juriques de pe granița dintre Chile și Bolivia, mai târziu însă am decis, să aleg un crater mai puțin cunoscut, situat un pic mai la nord, pe pământ bolivian. Muntele se numește „Aguita Brava”. Locația ei este marcată doar pe hărți topografice bune. Vulcanul sterp are o înălțime de circa 5500 de metri și adăpostește pe culme un crater cu diametrul de aproximativ 800 de metri, respectiv adâncimea de 80 de metri. Fundul calderei se situează la 5320 de metri deasupra nivelului mării. Deoarece acest munte e mai puțin prominent ca Juriques, care se înalță dintr-o bucată din deșertul Atacama, având slabă protecție contra vânturilor de vest, dominante, presupun, că craterul Aguita Brava are șanse mai mari, să producă inversiuni de temperatură puternice. Caldera însăși este ceva mai adăpostită în interiorul vulcanului, cu un sky-view factor ușor mai slab, dar încă suficient de bun (0.91-0.92 după calculele mele pe Google Earth).

Prim-plan a calderei cu curbele de nivel de 10 metri calculate pe GoogleEarth

Iarna este sezonul rece aici, asta înseamnă mai mult cer senin, respectiv șanse mai mari pentru a avea amplitudini diurne impresionante. Chiar dacă mai rar, ninsorile sunt posibile și în lunile reci. În condițiile geroase și uscate zăpada nu se topește, ci sublimează (se transformă direct din faza solidă în cea de vapori). Sub soarele puternic pătura albă descrește rapid, însă vântul adună zăpada în locurile adăpostite, deseori blocând sectoare a drumurilor de pe platoul înalt. Perioada aleasă: a doua jumătate a lunii iunie.

Accesul spre vulcan: Sunt numai câteva drumuri în această pustietate îndepărtată și nici unul dintre ele nu este pavat. În ciuda faptului, că regiunea este aproape complet nelocuită, am aflat, că există niște circuite turistice, care se apropie destul de bine de ținta mea. La circa 10 km nord de crater e o atracție turistică alcătuită din mai multe gheizere, numită „Sol de Manana”. Această locație se află în vecinătatea celui mai înalt punct a drumului Uyuni-San Pedro de Atacama (Bolivia-Chile) și, când condițiile permit (troienele nu blochează drumul) are vizitatori zilnic. Gheizerii se situează la peste 4800 de metri altitudine, numai 600-700 de metri sub vulcanul ales de mine. Bine aclimatizat asta înseamnă o drumeție de o zi, deși cu un rucsac greu probabil nu va fi ușor.

Hartă topografică rusească a platoului vulcanic situat la granița dintre Bolivia și Chile (săgeata arată spre craterul ales)

Aguita Brava se situează în interiorul Rezervației Faunistice Eduardo Avaroa, un areal protejat cu multe specii de păsări, printre care și flamingo. Aceștia pot supraviețui aici în ciuda condițiilor vitrege, mulțumită lacurilor sărate, ca Laguna Colorada, unde se hrănesc cu alge. Laguna Verde este o altă atracție, însă apa acestui lac este lipsită de viață din cauza conținutului de arsenic. Culoarea verde este dată de minerale de cupru și este mai intensă pe vreme vântoasă, când sedimentele sunt răscolite. Vulcanul Licancabur se înalță deasupra lacului ireal, vârful lui fiind locația unde s-a măsurat cea mai ridicată valoare a radiației UV pe Terra (43.3). Deși acesta s-a înregistrat în perioada de vară, din cauza latitudinilor tropicale, soarele are un unghi de incidență destul de mare chiar și în mijlocul iernii, iar combinația cer senin – aer rarefiat dă o rețetă sigură pentru arsuri, dacă nu ești protejat.

*Zvonul despre Sahara, că acolo temperatura ar urca de la înghețul de noapte până la 50 de grade în timpul zilei e un mit fals foarte popular pe net și (din păcate) în manualele școlare. De fapt, acesta provine dintr-o neînțelegere. Adevărul este, că în timpul nopților de iarnă temperatura poate să scadă câteodată sub 0 grade, iar în timpul celor mai fierbinți zile de vară, după-masa poate să urce spre 50 de grade. Însă când se produce îngheț noaptea, maximele zilei vor atinge în jur de 20 de grade, iar când căldura zilei e aproape de 50 de grade, e puțin probabil, ca temperatura să scadă sub 20-25 de grade în noaptea următoare.

Rezumatul scurt a activității de cercetare

Avionul meu a aterizat în El Alto în 16 iunie dimineața. Am petrecut doar două zile în La Paz, înainte să iau cursa internă spre Uyuni. Din cauza unei ninsori în Anzii înalți circuitele turistice obișnuite nu erau complet deschise și apropierea de zona gheizerelor (punctul meu de pornire) în zilele următoare era pus sub semnul întrebării. Compania cu care am luat legătura încă de acasă mi-a oferit un șofer privat, care va încerca să mă ducă aproape de fumarole într-o zi. Deși drumul era parțial acoperit de zăpadă în ultimul sfert, am reușit să ne apropiem suficient de Sol de Manana, fără vreo dificultate.

Priveliște de la 5500 de metri altitudine spre granița Bolivia-Chile

Din acest loc (4850 metri înălțime) am părăsit mașina și am început urcușul lent pe munte (10-12 km spre sud). Am instalat tabăra după-masa pe platoul vulcanic, ușor sub 5000 de metri altitudine. Fără cort, doar sac de bivuac + sac de dormit, adăpostit lângă un bolovan mai mare. Mă luptam cu răul de altitudine, dar condițiile meteo erau superbe (cer senin și fără vânt) în timpul nopții. Simțându-mă mai bine am pornit spre vârf pe întuneric. Înainte ca soarele să ajungă în fundul calderei eram acolo și, curând mini-stația meteo și-a început activitatea (20 iunie, înainte de 8:30). Coordinatele zonei de cercetare sunt: 22.30.762′ S, 67.47.744′ V, altitudinea de circa 5320 de metri.

Craterul vulcanului Aguita Brava

Senzorul loggerului a fost amplasat în interiorul unui adăpost meteo elicoidal (donat de Barani Design Technologies) la circa 170 cm înălțime, montat pe un trepied. Loggerul propriu zis a fost ambalat într-o pungă de plastic și adăpostit sub stratul de zăpadă, ca să fie protejat de gerul extrem de noapte. Aparatul a înregistrat o valoare la fiecare 5 minute din momentul în care a fost pornit. Am lăsat acolo și un termometru de minimă cu alcool, pentru a măsura cea mai scăzută temperatură a întregii perioade de cercetare (mai ales pentru cazul, dacă ar fi ceva probleme cu loggerul). Un aparat de precizie digital a fost folosit pentru măsurători instantanee.

Stația meteo în fundul calderei.

Am adunat echipamentul 7 zile mai târziu (27 iunie, pe la ora 1, la amiază), când din păcate am găsit trepiedul cu instrumentele răsturnat și parțial îngropat în zăpadă.

În perioada de cercetare cerul a fost în general senin sau parțial acoperit de nori înalți, dar unele zile erau foarte vântoase. Prima zi a fost lovitura mea norocoasă, când am avut condiții perfecte pentru inversiuni puternice și amplitudini deosebite. După a doua zi vremea a devenit mai instabilă (însă fără o nouă ninsoare) și (concluzând din graficul loggerului) probabil în noaptea următoare a căzut trepiedul. Pe 27, când am colectat echipamentul a fost vânt puternic pe marginea craterului și, surprinzător, chiar și în fundul ei.

Tabăra mea în peisajul marțian

Caldera era parțial acoperit de zăpadă în timpul ambelor vizite, raportul dintre părțile acoperite și cele neacoperite era cam jumi-juma. Zăpada sub trepied măsura 20-25 cm adâncime, însă la doar câțiva metri mai încolo lipsea complet.

Cea mai scăzută temperatură înregistrată de logger în timpul perioadei de cercetare de o săptămână a fost de -26.6 de grade Celsius, iar cea mai ridicată (de încredere) +4 grade Celsius. Aceste două valori au dat și cea mai mare amplitudine diurnă: 30.6 de grade. Aproape de suprafața zăpezii am înregistrat -34.3 de grade cu aparatul digital de precizie (măsurare instantanee) și sub -35 cu termometrul de minimă cu alcool.

Am petrecut trei nopți pe munte: două în prima ieșire (aceași tabără între gheizere și vârf de două ori) și una în ultima (pe cealaltă parte a craterului, la altitudine similară de circa 5000 de metri pe platoul vulcanic), vizitând caldera de două ori (prima dată în dimineața lui 20 iunie și în cele din urmă în 27 iunie pe la amiază). Zilele situate între i-am petrecut într-o pensiune în localitatea Uyuni și pe cealaltă parte a deșertului de sare Salar de Uyuni, la aproximativ 250-300 km spre nord.

Vicunii (strămoșii sălbatici ale lamelor) pe platoul înalt

Nu există localități în zonă, singurul complex locuit permanent e o mină aflată la câțiva km mai departe pe drumul ce trece în apropierea gheizerelor. Craterul este complet lipsit de viață, însă o specie de plantă (niște pete mici, galbene pe pietre) se pot găsi și la 5200 de metri altitudine pe pantele vulcanului. Dintre animale am observat câteva păsări asemănătoare cu pescărușii deasupra taberei mele, respectiv vicunii nu departe de fumarole.

Instrumentele folosite pe teren

-Un înregistrator de temperatură LogTag Tred30-7R, cu domeniul de temperatură între -40, +99 de grade Celsius, precizia de +-0.5 de grade și rezoluția de 0.1 de grade.
-Un termometru de precizie Greisinger GMH 2710-T, cu domeniul de temperatură între -199.9, +200 de grade Celsius, precizia de +-0.1 de grade și rezoluția de 0.1 de grade.
-Un termometru meteorologic de minimă cu coloană de alcool, cu domeniul de temperatură între -50, +40 de grade Celsius (prima liniuță corespunde cu valoarea de -52.5 de grade).
-Un trepied foto cu rolul de suport pentru instrumente.

-Un adăpost elicoidal de la Barani Design Technologies: https://www.baranidesign.com/

Adăpostul elicoidal „a la Barani” la 5320 de metri altitudine

Va urma..

 

Nariyn Golyn Els: deșertul geros (3/3)

Interpretarea graficului înregistratorului de temperatură (folosind programul TempCentre)

 

Curba de temperatură a perioadei de cercetare de 7 zile/ 8 nopți. Aparatul a înregistrat o valoare la fiecare 10 minute. Fusul orar din grafic este UTC+2, deoarece am încărcat file-ul PDF acasă în România. Trebuie adăugați încă 6 ore, ca să se ajungă la fusul orar mongol (UTC+8). Deci adevărata perioadă de cercetare a fost: 2018.01.17 16:43 – 2018.01.25 10:03

 

Deoarece ulterior m-am convins de faptul, că adăpostul improvizat nu este potrivit de eficient pentru anihilarea radiației solare directe, în evaluare o să iau în considerare doar segmenții din grafic corespunzători intervalelor când instalația nu era în soare. Deci perioadele dintre 11 înainte de amiază și 4 după-masa o să le ignor. Datorită decalajului de 6 ore, în diagrama de mai sus asta înseamnă intervalele dintre 5 și 10 dimineața.

 

Prima noapte (17-18 ianuarie)

Seara între 7:13 și 9:23 temperatura a scăzut brusc de la -19.2 la -30.6 de grade Celsius. După acesta a urmat o scurtă încălzire până la 10:33, când a urcat la -28.0 de grade.
În această perioadă eram afară și n-am observat nori pe cer. Pe lângă acesta era calm total în fundul depresiunii și doar ocazional ceva vânt slab pe margine. Între 10:33 seara și 1:53 noaptea temperatura a coborât rapid iarăși și a atins -36.0 de grade, minima acestei nopți. De aici până la 4:43 a fost o încălzire bruscă și semnificativă, când temperatura a urcat la -18.6 de grade. Nu am observat o acoperire serioasă a cerului, nici o mișcare a aerului mai mare decât o adiere nici în această perioadă, totuși deoarece m-am uitat afară doar de câteva ori noaptea, nu pot să exclud o invazie de altocumuli. Am văzut acest tip de nori pe cer, dar întotdeauna au acoperit mult mai puțin de jumătatea boltei cerești. După 5:13 temperatura a început să scadă iarăși și a atins o minimă secundară de -33 de grade dimineața la 9:53. Am fost prezent în fundul bazinului în această perioadă de pe la 8:30 până după 9 și am găsit cerul parțial acoperit cu cirrus și altocumulus subțiri. Pe grafic se observă o încălzire scurtă de 1-2 de grade, care coincide exact cu perioada când am fost acolo și am citit loggerul, deci această mică schimbare a fost cauzată cu siguranță de intervenția mea. Cu puțin după ora 9 am părăsit depresiunea și o să mă întorc aici doar în după-masa zilei de 21 ianuarie.

A doua noapte (18-19 ianuarie)

De pe la 3:30 până la 7 seara temperatura a coborât abrupt și a atins -33.4 de grade. Acesta va rămâne cea mai scăzută temperatură din această noapte, deoarece de aici începe o încălzire lungă și semnificativă cu mai multe urcușuri și coborâșuri bruște, atingând -20.0 de grade la 6:23 dimineața. Apoi temperatura începe să scadă iar rapid până la 8:43, când atinge o minimă secundară de -32.4 de grade. Scurta încălzire ce a urmat a ridicat temperatura la -26.5 de grade la 9:33, apoi însă a coborât iar până la 10:53, când a atins -31.3 de grade. În această perioadă ajung primele raze solare în fundul bazinului, deaceea intervalul 10:43-10:53 întotdeauna este începutul unui abrupt ascendent al graficului (valabil pentru toate zilele).
Aceste două nopți au rezultat curbe de temperatură mai puțin regulate, cu mai multe secțiuni de încălziri bruște și considerabile. Deoarece nu am observat o acoperire mai deosebită a cerului (în afară de cirrostratus) în toată perioada, consider, că aceste fluctuații abrupte au fost cauzate mai degrabă de mișcări și amestecuri ale aerului, decât de înnorări temporare. Domiciliul meu în Erdenekhairkhan a fost destul de aproape (sub 20 de km în linie dreaptă) ca să pot aprecia relativ bine starea cerului chiar și în zilele când nu eram prezent în zona de cercetare.

A treia noapte (19-20 ianuarie)

După-masa temperatura a intrat într-o scădere puternică care a continuat până în seara târzie, când la 10:43 s-a atins -39.5 de grade, minima acestei nopți. De aici curba devine atipică, însă fără scimbări majore, fluctuând între -36.5 și -39.3 de grade pe întreaga perioadă de noapte.

A patra noapte (20-21 ianuarie)

După ce soarele dispare temperatura scade brusc câteva ore și va atinge -36.1 de grade seara la 7:13. De aici urmează o încălzire de o oră puternică care ridică temperatura la -31.3 de grade. Apoi curba va deveni iar descendentă și (cu câteva fluctuații mai mici) va atinge minima de -43.8 de grade la 8:53 dimineața.

A cincea noapte (21-22 ianuarie)

Pe la 3 după-masa am revenit în fundul depresiunii.
În dimineața zilei de 21 ianuarie cerul a fost parțial acoperit de cirrus și cirrostratus, iar această stare va continua să definească întreaga zi. Între după-masa și seara devreme e o scădere abruptă, când la 7:43 temperatura atinge -40.9 de grade. De aici urmează o încălzire de o oră și jumătate puternică, când temperatura urcă la -31.3 de grade la 9:13. Acesta înseamnă aproape 10 grade. La scurt timp după acesta curba devine iar descendentă și va atinge minima nopții de -46.7 de grade la 5:43. De aici evoluția devine atipică, dar cu fluctuații mai mici, rămânând în orele de dimineață între -44.7 și -45.9 de grade. Am fost prezent în fundul covatei între 8:40 și 9:45 și am citit loggerul înainte de plecare. Acesta coincide exact cu saltul brusc a temperaturii la -37.9 de grade la ora 9:43. Segmentul ascuțit a fost cauzat fără îndoială de intervenția mea. În zori de zi cerul era parțial acoperit de cirrus și cirrostratus. Noaptea nu am observat nori deloc în incinta cortului. Notă: cirrus subțiri nu se prea văd în întuneric, mai ales în lipsa lunii. Am părăsit tabăra după 11:30 și voi reveni aici două zile mai târziu.

A șasea noapte (22-23 ianuarie)

După ce fundul depresiunii ajunge în umbră începe o scădere abruptă și semnificativă a temperaturii până la 1:13, când se va atinge minima nopții: -49.5 de grade. De aici curba devine atipică, însă fără schimbări mari, fluctuând între -46.5 și -48.4 de grade în a doua parte a nopții, respectiv orele de dimineață.

A șaptea noapte (23-24 ianuarie)

De la 3:43 curba de temperatură intră într-o fază descendentă abruptă și semnificativă, care se continuă și în a doua parte a nopții, respectiv orele de dimineață. Consider, că această curbă de noapte este cel mai apropiat de curba ideală de pe toată lungimea graficului. În același timp acum s-a înregistrat și cea mai scăzută temperatură din întreaga perioadă de cercetare: -53.0 de grade la 8:33 dimineața. În afară de 21 ianuarie e singura zi, când temperatura minimă s-a instalat în zorii zilei, când acest lucru se așteaptă să se întâmple.

 

Cel mai jos punct de pe curba de temperatură. Adaugă încă +6 ore pentru a obține timpul local corect: 8:33 AM

A opta (ultima) noapte (24-25 ianuarie)

Acesta a fost cea mai senină zi dintre cele opt, deaceea are curba de temperatură cea mai reprezentativă pentru condițiile ideale a unei „gropi de ger”. Nu am văzut deloc nori pe cer aztăzi, nici măcar cirrus subțiri. În timpul nopții cerul a fost înstelat iar aerul a rămas nemișcat în tabăra mea. Scăderea puternică de temperatură, care a început după-masa a continuat până în prima parte a nopții, când la 1:53 a atins minima de -50.3 de grade. De aici până dimineața schimbările vor fi nesemnificative, curba de temperatură apropiându-se de o izotermă. Deoarece cea mai ridicată valoare înregistrată între miezul nopții și ora 10 dimineața a fost -48.9 de grade, amplitudinea pe 10 ore este de doar 1.4 de grade.
În zorii zilei, când am vizitat iarăși micul bazin, am observat ceva nori cirrus pe cer. Am fost prezent în depresiune aproximativ între 8:45 și 10:05. Ultima valoare înregistrată cu siguranță a fost influențată de intervenția mea, deoarece atunci am citit loggerul, înainte să opresc aparatul, ajungând la finalul activității de cercetare. Astfel cele -42.7 de grade din capătul graficului nu trebuie luat în considerare. După aparatul înregistrator cea mai scăzută temperatură a aerului ce am experimentat personal a fost de -49.8 de grade și s-a întâmplat la 9:00, 9:13 și 9:33 în dimineața acestei ultime zile de cercetare.

 

Concluzii generale

– Formarea stratului de inversiune începe imediat după ce locația ajunge în umbră, evoluează extrem de rapid în primele 2-3 ore, apoi procesul se înlesnește considerabil.
– Atât formarea cât și distrugerea stratului de inversiune se petrece într-un interval foarte scurt.
– Inversiunea formată poate fi distrusă ușor în timpul serii sau nopții de un vânt moderat sau o acoperire parțială a cerului.
– Numai în 3 din cele 8 nopți s-a înregistrat minima după ora 2 noaptea.
– Scăderea temperaturii este cea mai pronunțată între 4 și 5 după-masa.
– Creșterea temperaturii este cea mai pronunțată între 11 și 12 la amiază.
– Lungimea curbei de răcire este mult mai mare ca lungimea curbei de încălzire, totuși începutul lui este la fel (sau mai) abruptă ca începutul curbei de încălzire.

 

Compararea rezultatelor loggerului meu cu cele mai scăzute temperaturi măsurate în aceiași perioadă în Mongolia și pe Terra

La centrul de prognoză a vremii din Ulanbator am aflat, că cea mai scăzută temperatură din această iarnă în Mongolia s-a măsurat la Tsetsen Uul în data de 24 ianuarie. Valoarea de -53.2 de grade depășește cu doar o fracțiune recordul loggerului meu de -53.0 de grade, înregistrată în aceași zi. După Erdenekhairkhan, Tsetsen Uul este cea mai apropiată localitate de zona mea de studiu și se situează la o altitudine aproape identică. Grosimea stratului de zăpadă în această perioadă a fost de 16 cm în satul înghețat, foarte aproape și acesta de cele 15 cm apreciate de mine în fundul covatei. Datorită topografiei ușor convexe, Erdenekhairkhan a înregistrat doar -35 de grade în acea zi extrem de rece. Localitatea Bayantes (stația meteo Gandan Huryee) este pe locul doi cu -51.8 de grade, măsurate trei zile mai târziu (în 24 ianuarie minima a fost -51.7 de grade), urmat de Tes din faimosul bazin geros al lacului Uvs și Tosontsengel din aimagul Zavkhan cu -50 de grade. Otgon și Zuungobi au coborât până la -48 de grade.

 

Centrul de prognoză a vremii din Ulanbator. Ghidul meu m-a ajutat să mă întâlnesc cu meteorologii mongoli atât la sosire, cât și după terminarea cercetărilor. Personalul a fost ajutător și interesat de activitatea mea

De fapt (după statistica de pe Ogimet) singura localitate din întreaga lume, care a înregistrat o temperatură mai coborâtă ca Tsetsen Uul (și depresiunea mea) a fost Toko din Iacuția (Rusia) cu -53.4 de grade, o diferență foarte mică. Stația de cercetare Summit din mijlocul calotei glaciare groenlandeze a atins -52.2 de grade iar greii faimoși a Siberiei de est, Oimiakon și Verhoiansk doar -42, respectiv -43 de grade.

 

Temperaturile minime din 24 ianuarie în Asia de Est (sursa: Ogimet). Cele două -53-uri sunt Tsetsen Uul (Mongolia) și Toko (Iacuția/ Russia) iar -52-ul este Gandan Huryee (Mongolia)

Compararea măsurătorilor celor trei instrumente

În timpul vizitelor mele în fundul depresiunii am făcut măsurători instantanee cu aparatul digital de precizie, respectiv am verificat indicele și coloana de alcool a termometrului de minimă (ținând amândouă aproximativ la același nivel cu loggerul). Am făcut câteva poze a acestor măsurători, pe care le pot compara cu înregistrările loggerului la cele mai apropiate minute.

În dimineața datei de 18 ianuarie am găsit indicele termometrului de minimă oprit la -38.5 de grade Celsius. În același timp loggerul a înregistrat doar -36.0 de grade. Acesta va rămâne cea mai mare diferență dintre cele două instrumente până la sfârșitul activității de cercetare. Deoarece în prima noapte montarea înregistratorului de temperatură în interiorul adăpostului improvizat a permis mai mult contact între aparat și polistiren, cred, că diferența a fost intensificată de izolația loggerului. Din acest motiv am schimbat poziționarea aparatului în interiorul cutiei ziua următoare pentru a obține un contact minim între cele două. Deasemenea am ridicat un pic și partea superioară a adăpostului cu scopul de a favoriza ventilația. Consider, că această ultimă schimbare a influențat un pic temperaturile din cursul zilei, deoarece razele soarelui puteau atinge partea superioară a înregistratorului în unele părți din zi. Am adus acest sacrificiu, fiindcă prioritatea mea principală era acuratețea minimelor de noapte.

În dimineața datei de 22 ianuarie am găsit indicele termometrului cu alcohol oprit la -47.3 de grade Celsius, în timp ce loggerul a înregistrat o minimă de -46.7 de grade. Diferența e mult mai mică față de data trecută (0.6 contra 2.5 de grade), deci schimbarea în montarea aparatului se pare că a fost o intervenție folositoare. În această dimineață am o poză cu aparatul digital arătând -46.4 de grade la 8:58. Măsurătorile loggerului aflate la cele mai apropiate minute au fost de -45.5 și -45.6 de grade. O diferență de aproximativ un grad.

 

Cea mai coborâtă temperatură înregistrată de logger în dimineața zilei de 24 ianuarie

În dimineața datei de 25 ianuarie am găsit indicele termometrului de minimă oprit la -52.2 de grade Celsius, în timp ce înregistratorul a măsurat o minimă de -50.3 de grade. Acesta este iarăși o diferență mai mare și nu mai poate fi din cauza montării. Am două poze din această dimineață cu aparatul electronic de precizie arătând -50.7 și -50.5 de grade Celsius, la orele 9:00, respectiv 9:07. În același timp loggerul a măsurat -49.5 și -49.8 de grade. Iarăși aceeași diferență de circa un grad. În acest interval capătul coloanei de alcoool a termometrului de minimă era între -51.5 și -52.0 de grade. Acesta este deasemenea un grad diferență, însă în direcția opusă. Deoarece această diferență între digital și minimă s-a menținut și după terminarea cercetării (chiar și la temperatura camerei), consider, că termometrul cu alcoool și-a pierdut precizia de dinainte, când diferența dintre cele două niciodată nu era mai mare de jumătate de grad.

Luând în considerare, că aparatul digital are precizia cea mai mare (+-0.1 de grade) dintre cele trei instrumente, o să încerc să aproximez adevărata minimă absolută a perioadei de cercetare de opt zile. Deoarece termometrul electronic a măsurat întotdeauna cu aproximativ un grad mai scăzut ca înregistratorul, părerea mai este, că această valoare este în jur de -54 de grade, depășind și cea mai scăzută temperatură măsurată în această iarnă în Mongolia (Tsetsen Uul). Valoarea corectată este chiar mai coborâtă ca cea mai scăzută temperatură înregistrată pe data de 24 ianuarie 2018 în întreaga lume (Toko, Rusia: -53.4 de grade) și se apropie la aproximativ un grad și jumătate de cea mai coborâtă temperatură măsurată vreodată în Mongolia (Zuungobi, -55.6 de grade Celsius).

Fără îndoială o călătorie de succes și o cercetare cu rezultat.

 

 

Nariyn Golyn Els: deșertul geros (1/3)

Introducere: Cea mai rece capitală

Mongolia este binecunoscută ca una dintre cele mai reci țări de pe planetă, iar capitala ei, Ulanbator este fără nici un dubiu cea mai geroasă capitală. Cu temperatura medie a lunii ianuarie sub -20 de grade și ocazional coborând sub -40, acest loc nu este pentru slăbănogi. Pe lângă climatul aspru, orașul este acoperit de o pătură groasă de smog, îngreunând și mai mult respirația. Poluarea este cauzată de fenomenul meteorologic numit „inversiune termică”, când aerul rece și dens al iernii coboară în fundul văilor și depresiunilor, reținând fumul și celelalte particule solide în stratele atmosferice cele mai joase. Smogul este cel mai dens pe la sfârșitul nopții și în primele ore ale dimineții, când răcirea este cea mai intensă. Acesta cauzează numeroase probleme, ca accidente rutiere sau întârzieri și anulări de zboruri. Din pricina acestor complicații este în plan mutarea aeroportului într-o nouă locație, situată la peste 50 de km distanță de capitală. Actualul aeroport „Chinggis Khaan” (numit după fondatorul Imperiului Mongol) se află la aproximativ 15 km de centru și din cauza așezării ei într-o zonă mai plată și deschisă este și mai rece, ca Ulanbator însăși. Diferența de temperatură dintre cele două locații într-o dimineață obișnuită de iarnă este de aproximativ 5-6 de grade. La sosirea mea a fost un „modest” -25.
Dar să nu ne grăbim cu povestea.

 

Statui de gheață în Piața Sukhbaatar, Ulanbator

 

Alegerea țintei

Sunt pasionat de deșerturi. Dar și de frig. Și care-i treaba cu cel mai rece deșert? O să încerc să-l găsesc.
Cu o medie anuală de sub -50 de grade Celsius și atingând chiar și -80 de grade în cele mai geroase zile de iarnă, interiorul Antarcticii este fără nici un dubiu cea mai rece regiune a Terrei. De fapt se poate considera un deșert, dacă clasificarea se bazează exclusiv pe cantitatea de precipitații, care aici într-adevăr este foarte scăzut. Însă dacă criteriile tale sunt mai complexe, incluzând și componentul peisagistic, atunci ești nevoit să muți căutarea în Emisfera de Nord. Iacuția din Siberia de Est este cea mai rece regiune din jumătatea boreală (pe teritoriul ei se află cele mai reci așezări umane), dar aici găsim numai zonă de taiga și tundra, nici urmă de vreun deșert. Deaceea, când e vorba de acest subiect, majoritatea surselor pomenesc de Gobi, acesta fiind cel mai mare și mai cunoscut exemplu de deșert rece . Dar nu este și cel mai rece. Gobi se situează în partea extrem sudică a Mongoliei și se continuă înspre sud în China învecinată, însă există câteva deșerturi mai mici în partea de nord-vest a țării unde temperaturile medii de iarnă sunt mult mai coborâte ca în faimosul deșert pietros.

Media lunii ianuarie în Gobiul mongol este situat în general între -12 și -20 de grade (Dalandzadgad -15, Sainshand -18 de grade) iar în partea chineză mai mult între -8 și -15 de grade (Dunhuang -8, Ejin Qi -11 de grade). Destul de coborât, într-adevăr, însă nici nu se apropie de gerul năprasnic de -32 de grade al Ulangomului din aimagul* (diviziune administrativă locală, asemănător cu județ) Uvs. Orășelul se situează în bazinul lacului Uvs, renumită ca una dintre cele mai reci zone din Asia Centrală, nu departe de mai puțin cunoscutul deșert nisipos Boorog Deliyn Els. În acest pustiu se ascunde satul Zuungobi, care este locația unde s-a măsurat cea mai scăzută temperatură din întreaga Mongolie: -55.6 de grade Celsius. Da, aia-i frig. Și este deșert.

 

Temperaturile minime medii a lunii ianuarie în Mongolia

Între Octombrie și Aprilie țărâmul lui Ginghis Han este sub influența Anticiclonului Siberian, o colecție uriașă de mase de aer reci și uscate, care este responsabil atât pentru cele mai ridicate presiuni atmosferice din lume, cât și pentru cele mai scăzute temperaturi din emisfera nordică. De fapt centrul acestei forme de relief baric în mijlocul iernii se află în nord-vestul Mongoliei, prin urmare aici s-a înregistrat cea mai ridicată presiune atmosferică de pe Terra. Cele mai multe surse online afirmă, că Tosontsengel din aimagul Zavkhan deține recordul mondial cu 1085.7 milibari, dar există un loc în partea de vest al aceluiași aimag, unde (după statisticile găsite pe Ogimet) s-a ajuns chiar și la valori mult mai ridicate, ca cel de 1098.7 milibari, măsurați în dimineața zilei de 9 Martie 2016. Acesta s-a întâmplat în cadrul unui val de frig neobișnuit de puternic, când un sat a experimentat cea mai rece temperatură pentru această lună din întreaga țară: -54 (!) de grade. Tsetsen Uul, localitatea „vinovată” se situează într-un bazin de altitudine în partea de vest a Munților Khangai, nu departe de limita zonei nisipoase, care se extinde până aici dinspre Depresiunea Marilor Lacuri de-a lungul râului Hungui și a (foștilor) afluenților acestuia. În unele zone dunele de nisip se situează la 2200-2400 de metri altitudine, prin urmare se poate considera cel mai înalt deșert din Mongolia. Deoarece regiunea primește un pic mai multe precipitații și are verile mai răcoroase ca zonele vestice situate la nivele mai joase, pe alocuri se pot observa rășinoase pe terenul nisipos. Acest pustiu de altitudine mi-a captat atenția și am început să mă gândesc, dacă ar putea să fie cea mai rece zonă din țară, respectiv cel mai rece deșert din lume.

Din pricina inversiunii puternice cauzat de anticiclon, ca o regulă generală, în timpul iernii cele mai reci locații sunt situate la cele mai joase nivele, deaceea bazinul lacului Uvs, care este una dintre cele mai coborâte regiuni din țară (sub 800 de metri) concomitent este și una dintre cele mai geroase regiuni. Realitatea însă este mai complexă, deoarece Tosontsengel, Tsetsen Uul și Otgon sunt situate la altitudini mult mai ridicate (1700-2150 m) și totuși ajung la valori la fel de (deseori chiar mai) coborâte, ca regiunea menționată anterior. Explicația este că toate trei se află în fundul unor văi, colectând aerul rece, care se scurge de pe versanții munților din jur. De fapt poziția relativă contează cu adevărat aici, nu înălțimea în sine. Mai mult, în caz că sunt suficient de plați și închise, cele mai înalte depresiuni ar putea fi cele mai reci, fiindcă aerul rarefiat de altitudine pierde căldura mai ușor prin procesul de radiație nocturnă. Arealul lacului Uvs este așa geroasă, fiindcă este un bazin endoreic adânc, de unde aerul rece acumulat nu are scăpare în nici o direcție. Dacă aceiași topografie ar exista la o altitudine mai ridicată cu siguranță ar putea produce temperaturi și mai coborâte.

 

Locația zonei de cercetare (punct roșu) pe teritoriul Mongoliei

Important de menționat este și rolul stratului de zăpadă în aprecierea potențialului de răcire a unei locații anume, deoarece zăpada proaspătă pe de o parte izolează solul, pe de altă parte reflectă razele soarelui înapoi în spațiu. Totuși, peste 20 de cm grosime nu prea mai are influență semnificativă în privința acestui efect. În Mongolia gradul de acoperire a solului în timpul iernii este foarte variabilă. Unele locuri, ca bazinul lacului Uvs întotdeauna sunt acoperiți de nea, altele doar în unii ani. Zona nisipoasă de altitudine în general are strat de zăpadă, dar grosimea acestuia se schimbă de la an la an. În acest sezon gradul de acoperire din țară este cu mult deasupra mediei. Înseamnă, că Anticiclonul Siberian este puternic și sunt posibile valuri de frig deosebit de severe. Mongolii au un termen pentru condițiile grele de iarnă, îi spun „dzud”. Pentru ei (în special pentru ciobani) acesta are o conotație negativă univocă, deoarece este strâns legat de scăderea șeptelului. Dacă zăpada este mai mare, animalele se luptă cu găsirea mâncării iar foametea în condițiile geroase decimează turmele. Înseamnă, că norocul meu este ghinionul lor? Cam da…

 

Imagine de satelit a deșertului de altitude din aimagul Zavkhan (conturul mic roșu este adâncitura aleasă) cu traseul aproximativ a mașinii de teren (curbă roșie)

În zonele nisipoase, între dune se află multe forme de relief negative închise, de toate mărimile, începând de la 1-2 de metri până la peste 50 de metri adâncime. Cu ajutorul Google Earth-ului am identificat câteva adâncituri uriașe pe suprafața deșertului de altitudine amintit anterior. Ulterior am obținut și un model de elevație (DEM) a arealului respectiv, care deasemenea a confirmat, că unele dintre aceste forme concave sunt de 50-60 de metri adâncime. Adâncimea endoreică este diferența de altitudine dintre fund și „punctul de pierdere” (cel mai jos punct de pe perimetru). Aspectul topografic este la fel, ca în cazul depresiunilor carstice (doline și uvale), care sunt cunoscuți pentru faptul, că pot produce temperaturi extrem de scăzute în timpul nopților senine de iarnă, fiind supranumiți și „frost hollows” (aproximativ „capcane de ger”).

 

Model de elevație a deșertului Nariyn Golyn Els (săgeata arată locația micului bazin)

Dintre concavitățile mai adânci observate pe platoul deșertic am ales una, ai cărei parametri (combinația dintre altitudine și adâncime) mi s-au părut cei mai potriviți pentru planul meu de cercetare. Depresiunea are o adâncime endoreică în jur de 50 de metri iar fundul ei se situează la circa 1960 de metri deasupra nivelului mării. Are o formă aproape circulară cu diametrul de aproximativ 800 de metri. După calculele mele panta medie a pâlniei este de circa 11 grade. Există un termen numit „sky view factor”, care consideră panta medie ca parametrul major pentru determinarea potențialului de răcire a unei locații topografice anume. Formele concave sunt importante pentru că colectează aerul rece ce se scurge de pe culmi și deasemenea oferă protecție contra turbulențelor, însă dacă panta este prea abruptă atunci răcirea de noapte va fi frânată de radiația reflectată de pereți. Ideal ar fi undeva pe la mijloc, nici prea domol, nici prea abrupt, aproximativ de forma unei farfurii. Apropo: 11 grade e bunicel.

 

Primplan a adânciturii cu curbele de nivel calculate pe Google Eath (1, 3, 5, 10, 20, 30, 40 și 50 de metri)

Mica formă negativă apare și pe harta topografică sovietică, însă fără o altitudine exactă sau o denumire a depresiunii. Deșertul care cuprinde și ținta mea se numește „Nariyn Golyn Els” (adică „nisipul râului Nariyn”). Nu există nici o așezare și nici un drum în imediata vecinătate a ei. Cel mai apropiat sat este Erdenekhairkhan, situat la 19 km spre sud-vest în linie dreaptă. Un drum secundar se apropie ceva mai mult, ajungând la marginea sudică a câmpului de dune (circa 10 km în linie dreaptă). Consider, că de aici targetul este suficient de aproape ca să-l abordez pe jos cu un rucsac greu. Google Earth arată, că suprafața este nisipoasă cu o vegetație rară (tufe, arbuști), probabil asemănător cu Kalahari sau deșerturile australiene, însă aici solul nu este roșiatic ci bej.

 

Hartă topografică a platoului deșertic situat la nord de Erdenekhairkhan (săgeata arată locația depresiunii fără nume)

Adâncitura aleasă de mine este parte a rezervației de biosferă „Ulaagchiin Khar Nuur”, un areal protejat de nisipuri de altitudine, munți și lacuri cristaline. Lacul Khar, râul Mukhart și stânca Senjit sunt principalele obiective a rezervației, însă sunt convins, că în timpul iernii nu o să fie nici o activitate turistică (poate nici alta) în zonă. Vom vedea.

 

Rezumatul scurt a activității de cercetare

Am ajuns în Mongolia cu zborul internațional Budapesta-Ulanbator (prin Moscova) în dimineața zilei de 15 ianuarie. Din capitală am continuat călătoria cu un avion domestic în aimagul Zavkhan. La aeroport m-a așteptat un șofer particular anunțat de o firmă turistică din Ulanbator, care înainte m-a susținut în obținerea vizei la consulatul mongol din Budapesta și m-a ajutat în rezolvarea cazării și a transportului pentru întreaga perioadă a expediției.
Șoferul, posesor a unei mașini de teren japonez, m-a dus la el acasă în satul Erdenekhairkhan (cam 110 de km din reședința aimagului, Uliastai), cea mai apropiată localitate de zona mea de studiu. Din sătuc am urmat un drum dificil prin nisipurile deșertului Nariyn Golin Els (aproximativ 20 de km), apropiindu-ne la 8 km distanță (în linie dreaptă) de ținta finală. Din acest punct am continuat traseul singur pe jos, transportând instrumentele meteorologice și echipamentul de campare în rucsac.

 

Unul dintre puținii nomazi, care își petrec iarna în acest deșert

Regiunea este îndepărtată, însă chiar și în perioada dificilă de iarnă există ceva activitate umană. Am văzut trei iurte și mai multe turme de oi și capre în timpul traversării dunelor spre și dinspre zona de cercetare. Pe lângă aceștia există și cai și cămile, care cutreieră nesupravegheați în pustiu. Cei câțiva ciobani, care petrec iarna aici călătoresc pe spatele calului, făcând circuite zilnice cu turmele. Iurtele nu-și schimbă locația în perioada hibernală. În ciuda izolării și a climatului aspru suprafața deșertului este plină de urme de animale.

 

Vedere spre depresiune de pe marginea nord-vestică

Mi-am instalat cortul la câteva sute de metri de zona de studiu propriu zisă, pe porțiunea cea mai coborâtă a marginii depresiunii, la circa 2007 de metri deasupra nivelului mării. Trepiedul cu înregistratorul de temperatură pus în adăpostul improvizat l-am plasat în fundul covatei, la altitudinea de 1942 de metri (după GPS). Coordinatele exacte sunt: 48.15.460′ N, 95.52.914′ E. Distanța logger-ului față de sol este de aproximativ 160 de cm. Aparatul a înregistrat constant temperatura aerului din 17 ianuarie după-masa până în 25 ianuarie dimineața. În zilele în care eram prezent în zona de cercetare am atașat și termometrul de minimă cu alcohol pe trepied pentru a măsura cea mai coborâtă temperatură a nopții. Aparatul digital de precizie l-am folosit pentru măsurări instantanee a temperaturii aerului (ținând la înălțimea capului în timpul mersului) și în vecinătatea solului (lăsând instrumentul pe zăpadă).

 

Cortul meu în zona cea mai joasă a marginii 

În afara unei fețe mai expuse unde soarele a topit din nea (de fapt e vorba de sublimare), cea mai mare parte a adânciturii era acoperită cu strat de zăpadă, acesta atingând aproximativ 15 cm în fundul ei. Cerul era mai mult senin sau parțial acoperit cu nori cirrus și cirrostratus, uneori cu apariții de altocumulus subțiri. Vântul a fost rar și în general slab, în interiorul depresiunii dominând calmul atmosferic.
Perioada de cercetare a constat din opt nopți consecutive. Din acesta trei am petrecut în cort, restul în Erdenekhairkhan în iurta șoferului.

 

Trepiedul cu aparatura în fundul covatei

 Instrumentele folosite pe teren

-Un înregistrator de temperatură Alpha TD80 de la Tempsen, cu domeniul de temperatură între -80, +70 de grade Celsius, precizia de +-0.5 de grade și rezoluția de 0.1 de grade.
-Un termometru de precizie Greisinger GMH 2710-T, cu domeniul de temperatură între -199.9, +200 de grade Celsius, precizia de +-0.1 de grade și rezoluția de 0.1 de grade.
-Un termometru meteorologic de minimă cu coloană de alcool, cu domeniul de temperatură între -50, +40 de grade Celsius (prima liniuță corespunde cu valoarea de -52.5 de grade).
-Un trepied foto cu rolul de suport pentru instrumente.
-Un adăpost improvizat, alcătuit din farfurii de polistiren acoperite cu folie de aluminiu suprapuse.

 

Aparatul de precizie la datorie

Va urma…